La 4 ace, proaspat inghesuita intr-un troleu antic alaturi de oameni la fel de antici in uzante, cobor pe o strada aglomerata si flancata de doua super cladiri imbracate-n sticla. Trec o strada in lucru, inspectez intrari, scari si vitrine si decid: "pe aici se trece".
Experiementez schimbul de buletine pe cartele de intrare, apoi sistemul de intrare la lift "ca la metrou", urcatul cu liftul activat tot de cartela si-intr-un final viata in 17 etaje.
Paradoxal intrarea in officeul ce-l cautam nu impresiona, iar domnisoara de la receptie trada a uimire si nesiguranta. Nici sala de "interviuri" nu-ti provoca decat nedumeriri (eu unde sa m-asez si de ce e calculatorul asta intenstetic, cu matele afara la capat de masa).
"Intervievatorul" are nume de facut glume pe seama sa, "ca-n anii tineretii". E insa sociabil, calm si are tact... E evaziv. Ar putea deveni politician... Il intreb de program si-mi spune ora de incepere, pomeneste de munca in echipa si deadlineuri. E clar... ceea ce-am auzit e-adevarat. Incepem la 9 si gatam la 22. Sau poate mai tarziu...
Si asta se intampla des, in tot mai multe industrii. incepem la 9 ca americanii, ca sa nu ne trezim devreme si terminam tarziu ca sa nu ne bata soarele-n cap si eventual sa facem economie la ochelarii de soare. Petrecem toata ziua la munca, ne simtim importanti, ne doare capul de atata munca, dar ce conteaza, noi suntem business style si asta e motiv de lauda! Mai mult, nu mai mancam cat am fi mancat acasa si evident slabim.
Nu are cine sa ne vada slabe ca-n birou sunt toti cu ochii in hartii dar "pentru sufletul nostru" asta-i bine. Suntem activi, ducem o viata dinamica, infulecam un salariu aparent mare mai ales pentru corpurile noastre devenite obligat fortat suple si ne cumparam masini ce nu cunosc decat roua diminetii si racoarea noptii.
Copiii se vor da in barci la afterschooluri atunci cand ne-om decide sa-i avem, si vorba lui Dinescu vor zice ca pe bona o iubesc cel mai mult.
Nici nu avem cum sa vedem greseala de a fi sclavii serviciului cand cele 3 minute petrecute seara in care sa evaluam ziua de a trecut le-am inlocuit cu demachiatul si tonifiatul.
Suntem ultrabusy si cu toate astea ne cream mii de preocupari suplimentare "fara de care eu nu pot"... machiatul ia juma de ora, demachiatul la fel, cautatul hainelor si aranjatul lor nu se mai pune. Barbatii nu stiu ce fac, dar daca te aud ca atunci cand tu ai venit ea deja dormea e clar ca esti si tu de nerecuperat.
Daca vede careva un progres intr-un salariu de 1000 de euro castigat cu pretul pierderii timpului cu un job vreo 12-14 ore, inseamna ca rau am ajuns.
Ar fi bine sa reconsideram valorile, dar nu stiu daca mai putem... e nevoie de 15 minute zilnic petrecute in soare pentru regenerarea celulelor creierului, dar prin sticla celor 17 etaje nu trece asa ceva. Soarele-l vedem eventual pe retroproiector in nu stiu care prezentare pentru nu stiu care brand, ala ca ne face sa stam pana la 22, sa murim de foame, sa pierdem din umanitate si sa tampim.
P.S. Dar daca nu robotii umanoizi japonezi progreseaza, ci regresam noi?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
1 opinii:
Istoria se repeta, doar ca prin alte mijloace. Parintii deja munceau toata ziua dar nu ii numea nimeni bussines types ci poate doar sclavi. Copii se "dadeau in barcurte" imaginare, ori singuri acasa ori cu parintii parintilor. Timpuri noi, obiceiuri vechi. E trista tzara asta oricum.
Trimiteți un comentariu